Efectele hotararilor CEDO

EFECTELE JURIDICE ALE HOTĂRÂRILOR CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ŞI CONTROLUL EXECUTĂRII ACESTORA

Avocat Monica Livescu
Avocat Dan Livescu

Abundenţa sancţionării repetate a României la CEDO pentru încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi practica judiciară neunitară a instanţelor din România în acest domeniu, conduc la concluzia că aceste situaţii se datorează în primul rând unei necunoaşteri pe plan intern a efectelor hotărârilor CEDO. Cunoaşterea acestora este imperios necesară şi prin raportare la Recomandarea Rec.(2002)13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la publicarea şi difuzarea în statele membre a textului Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat constant în sensul că dreptul de acces la o instanţă “ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o decizie judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. (…) Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri a oricărei instanţe trebuie, astfel, să fie considerată ca parte integrantă a unui proces”.
Ceea ce a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru hotărârile instanţelor interne este valabil şi pentru propriile sale hotărâri, în măsura în care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este un sistem de valori subsidiare care nu face decât să remedieze incapacitatea existentă la nivel intern. De altfel, rolul executării unei hotărâri este la fel de important ca şi judecata, o hotărâre fiind importantă numai în măsura în care aceasta poate fi pusă în executare.
Acesta este şi motivul pentru care Justiţia este reprezentată ţinând într-una din mâinile sale o balanţă, ce face trimitere la etapa judecăţii, iar în cealaltă o sabie, simbolizând etapa executării.

Pornind de la această premisă considerăm oportun să analizăm care sunt mecanismele care asigură forţa obligatorie acestor hotărâri în sistemul de drept intern ale statelor semnatare ale Convenţiei, cu referire specială şi la mecanismele specifice din dreptul român.

Potrivit disp. art. 46 pct.1 din Convenţie, “Înaltele părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.”

Raportat la această dispoziţie autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă şi nu operează erga omnes. Curtea a statuat că “decizia sa este declaratorie în esenţă ... lasă statului alegerea mijloacelor pe care le va utiliza în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia care îi revine conform art.53” . Cu toate acestea Curtea enunţă un principiu de “loialitate convenţională“ atunci când afirmă că: “rezultă din Convenţie, în special din art.1 că, prin ratificarea acesteia, statele contractante se angajează să procedeze în aşa fel încât dreptul lor intern să fie compatibil cu Convenţia“. Rezultă, pe cale de consecinţă, că “statul trebuie să adopte măsuri de importanţă generală în cazul în care violarea constatata îşi găseşte originea direct în norma de drept intern”.